Traind in vesnic sfarsit

Mângâiere

Nu e ciudat să simți că înflorești în anotimpul ce înfățișează moartea? Nu e ironic cum sfârșitul întruchipează speranța unui început? Găsesc o anumită frumusețe, urmată de o îmbărbătare aparte în ceea ce privește toamna. Nu e vorba de frunzele ce-și croiesc un loc printre miile de persoane îngândurate, alergând într-o viteză inutilă. Este vorba de un calm specific, o pace regăsită într-un cor grăbit. Este vorba despre o privire îndulcită, regăsită între picurii de ploaie. Sunt norii ce veghează pașii mărunți și nesiguri pe care îi facem zi de zi. Momente aurii traversate de râul lacrimilor amare. Chipul brăzdat de razele impunătoare ale apusului privea îndurerat dezlegarea jumătății. Un întreg tablou se petrecea în neștiința noastră. Iar cand, în cele din urmă, ajungi să îl vezi, întreaga lume se conturează asemenea răsuflării de care te eliberezi brusc. E fascinant să te privesc minunându-te de tot ceea ce îți este dăruit să vezi. Curând, toate acestea vor deveni scrum, însă prezentul te îndeamnă la a venera fiecare secundă. O acoperire evidentă, un surâs urmat de un murmurat speriat. Nimic în afară de ceea ce ai simțit deja. Minusculi, aproape de nevăzut umblam în pași grăbiți spre o poartă îndepărtată. Un altar pecetluit de cuvinte pe care le rosteai arzând, copleșea privirea-ți în care mă pierdeam ceas de ceas. Momentul acela ne era răpit, brusc de către un timid surâs. Cu aceeași frică arzândă pe care maiestăți veșnice o pictau într-un sejur morbid, îți pășeam un covor sublim în care să nu te îndepărtezi de orizonturi goale. Strângeam în coastele-mi însetate aburi ale nopților petrecute în a adierii companie. Șoaptele se prefaceau în fum și foc, retrăgându-și mângâierea înghețată a clipelor viitoare. Un sens distrus, chipul toamnei este de necuprins. Veridicul încolăcea asupra plumbului plutind, lăsând în urma sa regretele unui nou sfârșit. Dense erau cuvintele pe care le rosteai, însă adevărata esență era  pecetluită în a buzelor umbra. Dispareai, însă apariția aducea mai mult dor decât orice altă amintire zburdând. O, celeste împărății, simt gustul unui început diferit. Obrazul stăpânit de a recelui imperiu, conducea  o adevărată oștire îndurerată. Lacrimile dispăreau în neant, parcă pierzându-se în origini. La un moment dat, te priveai prăbușindu-te. Un scenariu de nedescris se derula într-un continuu zgomot. Visele realității nu mai erau îndeajuns pentru a hrăni săgețile ce pătrunzeau în universul meu gol. Liniștea ce ne înconjura pe dinapoi, pe dinainte și pe dedesubt striga către ecouri pierdute în vid. Împletirea noastră dispărea pierdută și niciodată regăsiă.

Mă las cuprinsă de emoția transmisă și predau a infinitului ștafetă, privind în repaus urme violete ale viselor speranțe.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s